Poemul femeii
Ea ştie mereu să vorbească în vers
şi-atunci când păşeşte, şi-atunci când devreme
salută vecinii grăbită din mers
alături de-ascunsele stele în gheme
poeme renaşte când ochii îi ard
pe orice Juan, şi atunci porumbei
albesc universul şi-l scapă de fard
pe toate planetele cresc ghiocei
compune sonete de-şi ia doi covrigi
să-mpartă la vrăbii ce vesele sar
de vrei s-o descoperi, prefă-te un Breage
sau urcă un munte de gheaţă, măcar
ea scrie poeme, urmată de câini
turbaţi ce prin pieţe-o urmează tacit
ceramica creşte din albele-i mâini
ai fi infinitului ei Democrit
poemă cu fluturi ea scrie din şold
când prinde secunda s-o cheme în dans
pitici de hârtie îşi dau iar imbold
să-i cheme pasiunea şi gându-n balans
iar părul ei lung atingând iarba crudă
nisipul pe ţărmuri, castele mici
recheamă fiinţa şi inima-ţi udă
spre ochii ei mari ce sclipesc licurici
ea scrie poeme când doarme pe pernă
şuviţa ei moale se stinge uşor
şi mai ca ai vrea şi drapelul în bernă
de ea nu visează-n obraz c-un bujor.
Iulia Elize
Aceeaşi floare
de Adrian Păunescu
Iubito, pe prispă ţi-am pus
O floare din lumea de sus,
O floare din insula Marte,
O floare a căilor moarte.
Ea are petalele lungi,
Suflând ai să poţi să le smulgi,
Iubito, eu flori nu prea ştiu,
Sunt un grădinar damblagiu.
Nu ştiu - trandafir, liliac
Pe toate ca tine le fac,
Pe toate le-aduc la un fel
Lalea, trandafir, ghiocel.
O floare a vieţii vecine
Şi care miroase a tine.
Iubito, pe prispă tu ai
O floare din insula Rai...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu