Se spune că“la început era Cuvântul” ,la mine au fost culorile,frumos așezate în cutia cu creioane
aduse de bunicul meu intr-o seara.
Așa s- au născut pe
foaia de hârtie, timide, florile din
gradina bunicii,apoi zânele si prințesele din basmele citite de mama în serile
lungi de iarna, când focul torcea ca o
mâță leneșă si iarna intindea
zăpezi curate si moi ca spuma laptelui.
Sub biroul bunicului,
pe foile ținute pe genunchi , se nașteau
povești fără cuvinte, desenate de
mâna mea de copil. Când terminam îl trăgeam de pantaloni să-l atenționez și-l rugam să-mi dea nota. Firește ca luam un
zece mare si rotunjit ca o gogoașă din cele tăvălite bine prin zahăr.
Anii au trecut și a
venit și vremea sa merg la școală. Aici locul creioanelor colorate l-au luat
pensula si acuarele. Tare îmi mai plăcea
să le amestec . Era aceeași bucurie ca cea a alergatului pe câmpul plin de maci
din marginea pădurii. Acum zecele statea frumos in carnetul de note căci tare
mai eram iscusită in a lua culoarea si o rostogoli prin lumini si umbre.Au
urmat concursuri,premii și …drumuri care m-au dus departe de acel EU care ma
facea fericită.Îmi ramaseseră doar vizitele lungi si frecvente prin diverse galerii si expozitii de pictură,albume numeroase
adunate și pastrate cu sfințenie in bibliotecă.
Au urmat intalniri
care m-au marcat si mi-au redeschis izvorul
ce cu bunăvoie mi-l secasem, crezănd ca mi-e deajuns sa privesc și setea-mi trece. Prima a fost cu pictorul
Zamfir Dumitrescu si cu atelirul lui, prin anii 80.Era prima oara când ma aflam
in preajma unui pictor de talia lui, eram prima oara in preajma creatiei,in
mijlocul ei,cu tot cea ce inseamnă ea,de la mirosul de ulei, până la patima
colorii ravașită de imaginatia artistului.
In picturile lui am regasit lumina difuză a dupa amiezelor de vara in prag de toamna si linistea unei
insule grecesti adormită intre valurile Mediteranei.(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu