Transilvania dragostea mea ,cum era sa te uit si sa nu gasesc ceva ce vine de acolo din inima ta!
Secretele pitei de Alămor: nedormitul, dragostea şi... 200 kg de făină
întâmpină doamna Maria Ranf din Alămor. Nu închide un ochi de joi
dimineaţă, de la ora două, şi până sâmbătă seară. Ca să pregătească
70–80 de pite, cu care merge la Piaţa Ţărănească "Transilvania" în
fiecare zi de sâmbătă. E lege ca somnul să îl lase pentru a se relaxa
făcând pâine, lichiu şi scoverzi. Pentru ea, weekendul ar putea să
înceapă luni şi să se termine miercuri, cel târziu. Dar nici atunci nu
stă, căci îşi găseşte îndată activităţi prin casă sau ogradă.
"Să fi avut pita asta când ne-am născut noi... Păi numa’ mămăligă aveam. Copiii de amu’ trăiesc bine. Noi am fost necăjiţi", spune Aniţa Ranf sau tuşa lui Fegu, aşa cum este cunoscută în sat femeia care se ocupă de toate evenimentele satului: de nunţi, botezuri sau înmormântări. Adică de bucătărie. La cei 75 de ani, găteşte şi ştie sute de reţete culinare, pe care le dă mai departe, cum poate. Dar destinaţia noastră nu e la doamna Aniţa. Ci la Maria Ranf, femeia care ne-a dat de ştire că ne aşteaptă cu pită caldă şi alte bunătăţi-surpriză. Doamna Aniţa doar este în vizită la ruda sa.
Am plecat din Sibiu şi, în jumătate de oră, am ajuns în Alămor. Destinaţia ne era clară, iar dacă intrai în sat, nu îţi mai lua mult până la "reşedinţa" Ranf. Poarta ne-a deschis-o fiica doamnei Maria, Ica Lazăr, care a venit să îi dea o mână de ajutor mamei sale, în pregătirea bucatelor.
Pregătitul pitei, o relaxare
De la ora două s-a trezit, chiar dacă nu a apucat să se odihnească mai mult de trei ore. Cu o răbdare nestăvilită şi cu ambiţia de a-şi asigura, odată cu pasiunea pentru pregătirea bucatelor, şi sursa de venit, Maria Ranf munceşte zile şi nopţi ca să poată avea un trai decent şi o meserie pe care şi-a dorit-o de multă vreme. Pentru ea, făcutul pitei nu este un chin. Ci o pasiune care o destinde şi, paradoxal, îi dă energia de care are nevoie întreaga săptămână. "Eu mă relaxez când fac pită, domnişoară", spune Maria Ranf. Ne-a întâmpinat, după cum a promis, cu pită caldă. Însă cuptorul încă arde. Căci încins este neîntrerupt, de joia până sâmbăta. "Până sâmbătă, la prânz, după târg, nu mai văd patul. Atunci, abia mai număr banii”, mărturiseşte doamna Maria. Reţeta de care ţine cont când pregăteşte pita este veche de sute de ani, moştenită de la bunică. Cu toate acestea, o personalizează şi o presară cu calm şi plăcere. Ingredientele sunt simple. După ce dă cartofii pe răzătoare, îi frământă. În troacă, pune făina adusă direct de la moară şi pe care o cerne cu sita. După care intră în... acţiune. La ea, fiecare secundă e calculată. "Până frământ, călesc ceapa şi varza pentru lichiu. Când e gata, cealaltă. Totul e pe secunde: o pită în cuptor, alta dospită", povesteşte femeia. În cuptor, aşază pita direct pe vatră sau în forme. După circa două ore, o scoate şi dă jos coaja neagr[ ce se face. Şi după cum orice se foloseşte, nu o aruncă, ci o foloseşte la cafea sau o bea cu lapte. Din cele mai fine părţi face pesmet.
Secretul: mâinile
Dar doamna Maria Ranf nu merge la Piaţa Ţărănească "Transilvania" numai cu pită de casă. Ci şi cu lichiu cu prune şi gri`, cu ceapă, brânză sau cu jumeri şi ardei iute. Secretul femeii? Ei bine, nu poate fi vorba de aşa ceva. Pe lângă faptul că - spune ea - pune suflet, nu se foloseşte de cine ştie ce instrumente ori tehnologie, ci urmează tradiţia, apelând la troaca de pită, cenuşerul de cânepă, lopată, dârg şi frecător. "Nu avem ustensile, utilaje. Ci mâini", completează doamna Maria. Aceasta mânuieşte aluatul cu pricepere, îl întoarce şi îl răstoarnă cât şi cum ştie ea. Adică "un ceas frământ la pită. Până chică apă din grindă", ne destăinuie, referindu-se la frunte. Înainte să pornească afacerea cu pita, Maria Ranf şi soţul său, Ioan Ranf, au fost agenţi de pază în Sibiu. Dar nici atunci nu lăsa femeia din mână aluatul şi pregătea prăjituri pentru oamenii din sat. "Când am văzut că s-a deschis târgul, am zis să fac şi eu nişte bani. Am vorbit cu Primăria de aici şi am făcut rost de certificat", ne destăinuie femeia. De când face pită, nu îşi cântăreşte ingredientele. Ci cunoaşte cantităţile din ochi. "La fiecare pâine, o mânuţă de sare", subliniază femeia. Nu stă locului mai mult de jumătate de săptămână. Iar sâmbătă, înainte de a merge la târg... "Fac o baie şi gata", spune Maria Ranf.
La "Transilvania", cei doi au clienţii lor. Cum reţetele nu au în "program" untură, oamenii care ţin regim sunt o parte din publicul - ţintă: "Sunt unii care ne spun: <<Să ştiţi că noi am mâncat pită de la dumneavoastră şi nu ne-am îngrăşat!>> ".
Mult râvnită pe vremuri
Cât popasul ne e în Ţara Secaşelor, Alămorul pare să fie cea mai reuşită destinaţie din punct de vedere culinar. Iar dacă astăzi, bunătăţile sunt moştenite din moşi-strămoşi, oare cum era altădată? Ei bine, asta o aflăm de la tuşa lui Fego. Bătrâna, bucătăreasa satului, îşi aminteşte cu amar de vremurile din tinereţe, când pită nu aveau să "mânce", mămăliga fiindu-le felul principal, dimineaţa, la prânz şi seara. "Nu aveam nici ceas. Ne puneam să vedem umbra. Dacă vedeam umbra dreaptă, era ora prânzului. Mama pleca la plug şi ne lăsa. Cum vedeam că e timpul mesei, fugeam să mâncăm ce ne lăsa. Dar până ajungeam noi, mâncau câinii", povesteşte zâmbind Aniţa Ranf. Aceasta rememorează, odată cu bucatele, şi vremea măritişului, când nu cunoştea artele bucătăriei. De pildă, în încercarea sa de a face găluşte de gri`, a reuşit să facă mai degrabă... "gloane". "Aniţă, putem împroşca cu ele pân’ la moară la Toto! ", povesteşte femeia replica bărbatului său. Înainte să se căsătorească, tanti Aniţa nu vorbea cu "Culaie" al său decât de trei zile. Dar atunci importantă era negocierea. "Nu deşteptăciunea", adaugă femeia. Pe atunci, zama de zdrenţe era la modă, iar pită făceau numai de Paşti ori de Rusalii. Era un lux. "La şcoală mergeam cu cartofi în buzunar. Îi ţineam să ne încălzim şi când ajungeam, îi scoteam şi mâncam", reiterează tanti Aniţa, care conchide că tot ceea ce contează acum este că... "Avem o ţâr’ de pită. Acum zicem că o ducem greu, dar nu-i greu".
Adrian, ajutor de nădejde
Pe soţii Ranf, Maria şi Ioan, îi mai leagă ceva, pe lângă gospodărie şi înţelegere: micuţul Adrian. Băiatul are nouă ani şi merge la şcoală, visul său fiind acela de a deveni inginer auto. Vrea să rămână pe plaiurile natale, în Alămor, şi o ajută pe mama sa ori de câte ori are nevoie. "Ajut să ducă pita la dospit şi să o aducă. Mai ung formele", ne mărturiseşte prichindelul.
Pentru fiecare zi de sâmbătă, 200 de kilograme de făină foloseşte gospodina de la 30 km de Sibiu. Pe astea le îmbină, alături de celelalte ingrediente, cu răbdare nemărginită. "Doar aşa poate ieşi pita noastră", încheie femeia..
"Să fi avut pita asta când ne-am născut noi... Păi numa’ mămăligă aveam. Copiii de amu’ trăiesc bine. Noi am fost necăjiţi", spune Aniţa Ranf sau tuşa lui Fegu, aşa cum este cunoscută în sat femeia care se ocupă de toate evenimentele satului: de nunţi, botezuri sau înmormântări. Adică de bucătărie. La cei 75 de ani, găteşte şi ştie sute de reţete culinare, pe care le dă mai departe, cum poate. Dar destinaţia noastră nu e la doamna Aniţa. Ci la Maria Ranf, femeia care ne-a dat de ştire că ne aşteaptă cu pită caldă şi alte bunătăţi-surpriză. Doamna Aniţa doar este în vizită la ruda sa.
Am plecat din Sibiu şi, în jumătate de oră, am ajuns în Alămor. Destinaţia ne era clară, iar dacă intrai în sat, nu îţi mai lua mult până la "reşedinţa" Ranf. Poarta ne-a deschis-o fiica doamnei Maria, Ica Lazăr, care a venit să îi dea o mână de ajutor mamei sale, în pregătirea bucatelor.
Pregătitul pitei, o relaxare
De la ora două s-a trezit, chiar dacă nu a apucat să se odihnească mai mult de trei ore. Cu o răbdare nestăvilită şi cu ambiţia de a-şi asigura, odată cu pasiunea pentru pregătirea bucatelor, şi sursa de venit, Maria Ranf munceşte zile şi nopţi ca să poată avea un trai decent şi o meserie pe care şi-a dorit-o de multă vreme. Pentru ea, făcutul pitei nu este un chin. Ci o pasiune care o destinde şi, paradoxal, îi dă energia de care are nevoie întreaga săptămână. "Eu mă relaxez când fac pită, domnişoară", spune Maria Ranf. Ne-a întâmpinat, după cum a promis, cu pită caldă. Însă cuptorul încă arde. Căci încins este neîntrerupt, de joia până sâmbăta. "Până sâmbătă, la prânz, după târg, nu mai văd patul. Atunci, abia mai număr banii”, mărturiseşte doamna Maria. Reţeta de care ţine cont când pregăteşte pita este veche de sute de ani, moştenită de la bunică. Cu toate acestea, o personalizează şi o presară cu calm şi plăcere. Ingredientele sunt simple. După ce dă cartofii pe răzătoare, îi frământă. În troacă, pune făina adusă direct de la moară şi pe care o cerne cu sita. După care intră în... acţiune. La ea, fiecare secundă e calculată. "Până frământ, călesc ceapa şi varza pentru lichiu. Când e gata, cealaltă. Totul e pe secunde: o pită în cuptor, alta dospită", povesteşte femeia. În cuptor, aşază pita direct pe vatră sau în forme. După circa două ore, o scoate şi dă jos coaja neagr[ ce se face. Şi după cum orice se foloseşte, nu o aruncă, ci o foloseşte la cafea sau o bea cu lapte. Din cele mai fine părţi face pesmet.
Secretul: mâinile
Dar doamna Maria Ranf nu merge la Piaţa Ţărănească "Transilvania" numai cu pită de casă. Ci şi cu lichiu cu prune şi gri`, cu ceapă, brânză sau cu jumeri şi ardei iute. Secretul femeii? Ei bine, nu poate fi vorba de aşa ceva. Pe lângă faptul că - spune ea - pune suflet, nu se foloseşte de cine ştie ce instrumente ori tehnologie, ci urmează tradiţia, apelând la troaca de pită, cenuşerul de cânepă, lopată, dârg şi frecător. "Nu avem ustensile, utilaje. Ci mâini", completează doamna Maria. Aceasta mânuieşte aluatul cu pricepere, îl întoarce şi îl răstoarnă cât şi cum ştie ea. Adică "un ceas frământ la pită. Până chică apă din grindă", ne destăinuie, referindu-se la frunte. Înainte să pornească afacerea cu pita, Maria Ranf şi soţul său, Ioan Ranf, au fost agenţi de pază în Sibiu. Dar nici atunci nu lăsa femeia din mână aluatul şi pregătea prăjituri pentru oamenii din sat. "Când am văzut că s-a deschis târgul, am zis să fac şi eu nişte bani. Am vorbit cu Primăria de aici şi am făcut rost de certificat", ne destăinuie femeia. De când face pită, nu îşi cântăreşte ingredientele. Ci cunoaşte cantităţile din ochi. "La fiecare pâine, o mânuţă de sare", subliniază femeia. Nu stă locului mai mult de jumătate de săptămână. Iar sâmbătă, înainte de a merge la târg... "Fac o baie şi gata", spune Maria Ranf.
La "Transilvania", cei doi au clienţii lor. Cum reţetele nu au în "program" untură, oamenii care ţin regim sunt o parte din publicul - ţintă: "Sunt unii care ne spun: <<Să ştiţi că noi am mâncat pită de la dumneavoastră şi nu ne-am îngrăşat!>> ".
Mult râvnită pe vremuri
Cât popasul ne e în Ţara Secaşelor, Alămorul pare să fie cea mai reuşită destinaţie din punct de vedere culinar. Iar dacă astăzi, bunătăţile sunt moştenite din moşi-strămoşi, oare cum era altădată? Ei bine, asta o aflăm de la tuşa lui Fego. Bătrâna, bucătăreasa satului, îşi aminteşte cu amar de vremurile din tinereţe, când pită nu aveau să "mânce", mămăliga fiindu-le felul principal, dimineaţa, la prânz şi seara. "Nu aveam nici ceas. Ne puneam să vedem umbra. Dacă vedeam umbra dreaptă, era ora prânzului. Mama pleca la plug şi ne lăsa. Cum vedeam că e timpul mesei, fugeam să mâncăm ce ne lăsa. Dar până ajungeam noi, mâncau câinii", povesteşte zâmbind Aniţa Ranf. Aceasta rememorează, odată cu bucatele, şi vremea măritişului, când nu cunoştea artele bucătăriei. De pildă, în încercarea sa de a face găluşte de gri`, a reuşit să facă mai degrabă... "gloane". "Aniţă, putem împroşca cu ele pân’ la moară la Toto! ", povesteşte femeia replica bărbatului său. Înainte să se căsătorească, tanti Aniţa nu vorbea cu "Culaie" al său decât de trei zile. Dar atunci importantă era negocierea. "Nu deşteptăciunea", adaugă femeia. Pe atunci, zama de zdrenţe era la modă, iar pită făceau numai de Paşti ori de Rusalii. Era un lux. "La şcoală mergeam cu cartofi în buzunar. Îi ţineam să ne încălzim şi când ajungeam, îi scoteam şi mâncam", reiterează tanti Aniţa, care conchide că tot ceea ce contează acum este că... "Avem o ţâr’ de pită. Acum zicem că o ducem greu, dar nu-i greu".
Adrian, ajutor de nădejde
Pe soţii Ranf, Maria şi Ioan, îi mai leagă ceva, pe lângă gospodărie şi înţelegere: micuţul Adrian. Băiatul are nouă ani şi merge la şcoală, visul său fiind acela de a deveni inginer auto. Vrea să rămână pe plaiurile natale, în Alămor, şi o ajută pe mama sa ori de câte ori are nevoie. "Ajut să ducă pita la dospit şi să o aducă. Mai ung formele", ne mărturiseşte prichindelul.
Pentru fiecare zi de sâmbătă, 200 de kilograme de făină foloseşte gospodina de la 30 km de Sibiu. Pe astea le îmbină, alături de celelalte ingrediente, cu răbdare nemărginită. "Doar aşa poate ieşi pita noastră", încheie femeia..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu