Povestea celor şapte neamuri ale dacilor - una din tainele moştenite de limba română

Articol de  de Cristian C

Cândva, de mult, la începutul primului mileniu înainte de Hristos, pe teritoriul României şi dincolo de acesta, locuiau şapte neamuri de obârşie pelasgă. Limba vorbită de aceştia păstra încă un important fond comun cu cea pelasgă.Ceea ce o delimita însă de limba pelasgă era un concept unitar al limbii cu particularităţi regionale. Particularitatea regională ce făcea deosebirea între vorbirea unui neam şi celălalt consta în folosirea predominant caracteristică a unei vocale. Erau şapte neamuri, precum cele şapte vocale ale limbii române.

Cel dintâi între neamuri era al dacilor. Vocala ce le era caracteristică era a. Ei erau daci, adică „de aici” cu alte cuvinte din această excepţie „de aici”, în vorbirea curentă prin simplificare, s-a ajuns la “d‘aci”, respectiv daci. Teritoriul pe care trăiau era sudul Transilvaniei, de la Carpaţii de curbură până la Munţii Apuseni, partea sudică şi limita cu zona Banatului, iar spre sud erau limitaţi de Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Cibin, Munţii Orăştiei până către Munţii Banatului. Zona aceasta fiind vatra Daciei, celelalte neamuri erau aşezate de jur împrejurul acestuia.

Cel de-al doilea neam este cel al decilor. Vocala ce le era caracteristică era e. În limbajul popular, acest nume“deci” provenea asemenea celui al dacilor din“de aici”, respectiv“de aci” ajungându-se la „deci” Iar prin transformare lingvistică g a luat locul lui d şi s-a ajuns la“geţi”. Este cunoscut faptul că în nordul judeţului Mehedinţi există acest fenomen lingvistic de vorbire cu g ca înlocuitor al unor consoane. Teritoriul pe care trăiau este cel cunoscut ca Geţia, adică Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, iar la sud, pe ambele maluri ale Dunării.

Al treilea neam este cel al„dicilor”. Vocala ce le era caracteristică era i. Acest nume provine tot din „de aici”, respectiv“de aci” mai apoi „di aci”, iar prin transformarea lui a se ajunge la „dici”. Teritoriul pe care trăiau este cel al Moldovei, cu precizarea că se întindea până dincolo de Nistru la est şi nord. Vorbirea celor din Moldova de azi este notorie prin i.

Următorul neam dacic este cel al „docilor”. Vocala caracteristică este o. Provenienţa este aceeaşi, adică din“de aici” din care, eludându-l pe a şi rotindu-l pe e în o, apare „doici” respectiv „doci”. Teritoriul pe care trăiau este Banatul, cu menţiunea că se întindea mult la vest şi sud şi parţial Oltenia.

Cel de-al cincilea neam dacic este cel al „ducilor”. Vocala lor caracteristică este u, adică vocala atribuită lui Dumnezeu. Acest neam era cel mai puţin numeros, limba ce o vorbeau era dulce, puţin cântată precum vorbesc cei de pe Târnave. Teritoriul pe care trăiau era o zonă pe axa Rupea, Agnita, Mediaş, Blaj, având cam 50 de km lăţime, iar spre nord, zona Tg. Mureş şi Reghin. Acest neam era precum leviţii la vechii evrei, adică dintre ei se alegeau preoţii.

Următorul neam dacic este cel al „dăcilor”. Vocala caracteristică este ă. Mecanismul de formare al numelui este asemănător precedentelor. Teritoriul pe care trăiau este partea de nord a Munţilor Apuseni, Bihorul, Zalăul, zona Clujului şi Maramureşul. Şi astăzi cei de pe aceste meleaguri vorbesc cu „tăţi” în loc de toţi ş.a.m.d.

Al şaptelea neam este cel al„dâcilor”. Vocala caracteristică este â. Teritoriul pe care trăiau este cel al zonei Harghita-Covasna. Despre aceştia se ştiu mai puţine. Dintre ei se alegeau slujitorii în templele dacice, ce însoţeau preoţii, asemenea cântăreţilor bisericeşti de azi. Ceangăii se pare că sunt urmaşii acestui neam, ei suferind însă o puternică influenţă forţată din partea secuilor şi ungurilor, odată cu venirea acestora din urmă peste ei.

Este interesant de remarcat neamul docilor sau„doicilor”. Sub presiunea altor popoare în drumul acestora spre sud, o parte a neamului docilor a migrat din locul de obârşie spre centrul şi vestul Europei, respectiv Germania de azi, Austria şi Elveţia. Numele l-au păstrat sub forma de „doici” însă scris astăzi altfel, respectiv „deutch”, dar pronunţat doici, iar ţării i-au spus Deutchland.

La fel de interesant de remarcat este numele olandezilor. Aceştia spun că sunt „dutch”. Adică sunt din neamul„ducilor”. Cum se poate aceasta?

Câteva din tăblițele de aur de la Sinaia, copiate în plumb, ca urmare a deciziei regelui Carol I. De ce a luat această decizie? Ce adevăruri transmit… încât a hotărât să le topească?

La trecerea neamurilor dacice la mono-teismul Zamolxian, o parte din neamul preoţilor s-a răzvrătit, aceştia fiind cei ce locuiau în partea de nord a teritoriului acestui neam. Ca urmare a acestei răzvrătiri, s-a pus legământ de blestem peste ei întru alungarea lor. Astfel au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de obârşie şi s-au stabilit în vestul Europei, la vărsarea Rinului în Marea Nordului. Locurile din care au plecat mai păstrează şi azi amprenta celor întâmplate atunci, în sensul că beneficul zonei locuite de aceştia este mai scăzut decât al celor dimprejur.

Ca o paranteză, se cuvine amintită în acest context o întâmplare despre un alt blestem aruncat asupra unei colectivităţi. Este vorba despre blestemul aruncat în vremea regelui dac Oroles peste  o parte din bărbaţii din oastea sa. În timpul unui război împotriva unor invadatori, ca urmare a laşităţii unei părţi din oştire, dacii au fost aproape de a fi înfrânţi şi numai intervenţia, dârzenia şi vitejia de care au dat dovadă femeile dace au făcut ca duşmanul să fie alungat.

Urmarea a fost că regele a poruncit ca toţi acei trădători şi laşi împreună cu familiile lor să aibă domiciliu forţat în zone numite „sălişte”. S-a pus legământ de blestem ca, în acele zone, femeile să aibă ultimul cuvânt în familie, adică bărbatul să fie sub ascultarea femeii. Exemplu este Săliştea Sibiului. Când ies din acea zonă, bărbaţii se comportă absolut normal ca orice bărbat, însă de cum intră înapoi, se schimbă radical, devenind supuşii femeilor. Cu alte cuvinte legământul încă lucrează.

În încheiere, o întrebare se naşte  parcă de la sine „Unde, pe  lumea asta, se mai întâlneşte o asemenea limbă frumoasă şi bogată în unitatea şi particularităţile ei, precum limba ce-o vorbim de veacuri, limba daco-romana pentru cei de ieri şi limba română pentru cei de azi?”

 

Exista o expresie scrisa pe columna lui Traian zisa chiar de el ” Ma intorc in tara strabunilor mei “.

Acestea au fost publicate în revista Jurnalul Conspirației nr.2 (februarie 2011) și parvin de la un colaborator al revistei, bun prieten cu dr.Emil Străinu. În revistă a semnat sub anonimat. „Autorul”, este un istoric militar (grad de general).

Poveste de adormit parintii

A fost odata si o sa mai fie,un Fat-Frumos si o Ileana Cosanzeana,care se placura si zi de vara pana-n seara o si pusera de nunta.D-zeu ii binecuvanta cu o mandrete de fata pe care o rasfatara si-i dadura cate in luna si stele. Fata crescu in huzur si lenevie si toti din micul regat ii faceau toate poftele caci era frumoasa, si incepura flacaii sa-i dea tarcoale,pana cand se ivi un zmeu mai paraleu si lua fata si si-o facu nevasta pret de cateva zile.Se duse veste in tot regatul,ba chiar si pe la vecini si uite ca asa se facu ca fata prinse gustul sa tot fie nevasta cu ziua,pardon cu noaptea, pe la unul,pe la altul.Dar cum sa nu-i placa?Ba chiar i-a placut mai mult decat sa toarca,sa coasa sau sa buchiseasca in carti. Parintii ei deveneau tot mai abatuti caci o vedeau asa lenesa si umblareata, iar bucuria se stingea ca opaitul in bataia vantului,cu fiecare necaz pricinuit de copila lor cea fara minte .Iata insa ca intr-o zi,fata se satura sa se tot prefaca ca ar avea de gand sa se cuminteasca si se duse la parinti sa le spuna ca pleaca in lume sa-si gaseasca norocul.Ei se invoira bucurosi nevoie mare ca odorul lor o sa apuce drumul cel bun.Vreme multa tot strabatu ea regatele din jur,unul dupa altul, trimitand epistole in care le istorisea parintilor cat de bine este acolo,ca printi bogati roiesc in jurul ei,ba chiar lucra la palat,unde era platita cu pungi doldora de galbeni. Bietii parinti,erau tare mandrii de fata lor ca ajunsese vestita in alte regate si se mandreau peste tot cu ispravile ei.Nu incalec pe o sa,caci nu stiu finalul povestii.
Tot ce va pot spune este ca fata,nu era nici curtata de printi ci de negustori de placeri,nici nu lucra la palat ci colinda targurile in cautare de mustterii iar pungile cu galbeni nu erau capatate ca simbrie, ci ca rasplata pentru stinsul poftele celor care doreau sa se bucure de nurii ei.
Noapte buna,parinti!

Internata in Romania

M-am nascut perfect sanatoasa,jur! N-am fost niciodata bolnava de comunism. Toti din jurul ma priveau ca pe o curiozitate: cum reusesc sa traiesc fara sa am nici cel mai mic simptom,fara sa stranut lozinci,fara sa tusesc sloganuri,fara dureri de sale din cauza de compromisuri, fara raguseli de la inghitit cuvinte,fara anchilozari in gandire.

Ma intrebau adesea cum reusesc si eu le raspundeam:sunt libera! Aveam libertatea sa gandesc ce vreau eu,cand vreau eu,cum vreau eu.Ma priveau nedumeriti si cu timpul au renuntat sa mai intrebe.Eu aveam timp si aveam carti,multe carti.

Timpul meu era altfel decat al lor.Chiar si timpul cand stateam la coada ca sa-mi iau ratia.Acolo era locul in care imi dezlegam rebusul sau imi citeam cartea.Aveam si prieteni,chiar multi si buni,si adevarati.In fiecare sambata ne adunam la o icra de fasole,creveti vietnamezi si clatite facute din paste lasate la inmuiat in apa si vorbea,dezbateam,glumeam,filozafam.. Aveam teatrul,Teatrul mic, Nottara,Bulandra,National si mai ales aveam timp,mult timp. Apoi treptat m-am imbolnavit,da m-am imbolnavit de democratie.Nu,n-a fost chiar dintr-o data!

A fost un proces lent dar sigur. Am inceput sa nu mai am timp. Cartile incepusera sa fie doar niste coperti frumoase iar prietenii se risipisera prin lume in goana dupa bani."'Acasa'' insemna tot mai mult locul de unde luam salariul iar duminica o mai gaseam in calendar cel mult, de doua ori pe luna.Usor capul mi s-a aplecat, cuvintele s-au aplatizat,gandurile au devenit subcutanate si libertatea,acea libertate a mea, s-a tot anemiat pana cand am ajuns pe acest pat de spital. Aici suntem multi si toti bolnavi de spaime,de nesinguranta,de ziua de maine. Nu avem medici,ne tratam fiecare cum putem,avem doar niste supraveghetori,care daca unul dintre noi da semne ca s-ar insanatosi,mai ne baga cate o frica pe gat si boala revine.Au mai plecat dintre noi si pe la alte spitale, dar s-au ales cu inimi rupte si copiii mutilati la suflet.Acolo cica te platesc bine cand esti bolnav de aia unii nici nu au mai venit. E drept, pot sa ma misc unde vreau,cand vreau ,pot sa si urlu cat ma tine gura,pot sa scriu ce vreau pe pereti,pot sa injur, nu ma aude nimeni,trebuie doar sa platesc,chiar daca nu am,trebuie,altfel, imi pierd singurul drept care-l mai am : acela de a fi bolnav.




Karelia Mihaela Neacsu

Ardeiul iute si calitatile lui

Virtuţile nebănuite ale ardeiului iute

 

Usturator si picant, ardeiul iute este adaugat in diverse feluri gustoase de mancare din intreaga lume. Iuteala este determinata de o concentratie ridicata de capsaicina care are un rol esential in deschiderea si drenarea pasajelor nazale congestionate. Efectele ardeiului iute asupra sănătăţii sunt multiple. Poate contribui la distrugerea celulelor canceroase din prostata, plamani, pancreas, poate opri un atac de cord in maxim 30 de secunde, stimulează metabolismul prin actiunea asupra structurii venoase.

1. Curata arterele, ajuta la diminuarea colesterolului rau sau a trigliceridelor şi alimentează elementele vitale din structura celulara a capilarelor, venelor şi arterelor. De aceea, este unul dintre cele mai potrivite remedii pentru echilibrarea hipertensiunii arteriale,

2. Este benefic pentru stomac si tractul intestinal deoarece stimuleaza miscarea peristaltica a intestinului. Ajuta la eliminarea fecalelor si contribuie la reconstructia tesutului din stomac facilitand vindecarea leziunilor stomacale si ulcerelor intestinale. Ardeiul iute declaneaza o senzatie de caldura in tot corpul, din acest motiv chiar a fost una dintre plantele recomandate in caz de degeraturi.

3. Este o sursa excelenta de vitamina A, prin concentratia de carotenoizi pro-vitamina A, inclusiv beta-caroten. Beta-carotenul este un antioxidant puternic ce poate fi convertit in organism in vitamina A. Beta-carotenul e util in reducerea simptomelor astmului, osteoartritei si artritei reumatoide. Activitatea sa antioxidanta previne daunele radicalilor liberi care pot determina ateroscleroza, cancer de colon, diabet zaharat si alte complicatii, cum ar fi leziuni ale nervilor si boli de inima.

4. Are efect antiinflamator. Ardeiul iute contine capsaicina, care incalzeste corpul si este un inhibitor puternic al substantei P, o neuropeptida asociata cu procesele inflamatorii. Cu cat este mai iute un ardei, cu atat contine mai multa capsaicina. Atunci cand animalele injectate cu o substanta care provoca artrita inflamatorie au fost hranite cu alimente care contineau capsaicina, debutul artritei a fost intarziat si inflamatia a fost redusa in mod semnificativ.

5. Ameliorează durerile. Capsaicina aplicata local este un tratament eficient pentru durerile de cap si cele provocate de osteoartrita. Atenuează durerile cauzate de neuropata diabetica. Principalul effect secundar ar fi resimtirea unei senzatii de arsura in zona aplicata.

6. Are beneficii cardiovasculare. Ardeiul rosu iute reduce nivelul colesterolului din sange, a trigliceridelor si agregarea plachetara, crescand in acelasi timp capacitatea organismului de a dizolva fibrina, o substanta cu rol important in formarea cheagurilor de sange. Oamenii care consuma din belsug ardei iute, au sanse mai mici de a face atac de cord, accident vascular cerebral sau embolie pulmonara.

7. Amelioreaza sinusurile congestionate. Capsaicina stimuleaza fluidizarea secretiilor de mucus din plamani sau fosele nazale. Un ceai cu ardei iute stimuleaza rapid scurgerea mucoaselor din pasajele nazale, ameliorand nasul infundat si congestionat.

8. Stimuleaza . Ardeiul iute de culoare rosu aprins are un continut ridicat de betacaroten sau provitamina A. Doua lingurite de ardei iute pisat, furnizeaza 47% din valoarea zilnica de vitamina A cu rol important in lupta anti-infectie si esentiala pentru sanatatea tesuturilor epiteliale, inclusive membranele mucoase care acopera pasajele nazale, plamanii, tractul intestinal si cel urinar.

9. Previne ulcerului gastric prin distrugerea bacteriilor ingerate stimuland in acelasi timp celulele mucoasei stomacului sa secrete sucuri de protectie, care impiedica formarea ulcerului.

10. Stimulează arderea caloriilor. Contine substante care contribuie la termogeneza si la consumul de oxigen chiar si mai mult de 20 de minute dupa ce sunt consumate.

Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA

Gheorghe Vâlcea - tâmplarul părintelui  ARSENIE BOCA
 - "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"
I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca.
A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni.
Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie
 
"Să-mi faci crucea"
 
 Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima.
Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase.
Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa , au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit.
Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră . Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a ascultat buimăcit.
Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul".
Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!".
 
Desenele unui artist
 
"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân", aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.
Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau". Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş.
"Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe.
I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me".
Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt. Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva.
A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.
"De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu". Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea.
Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"
 
Miracolul
 
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.
Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".
A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni". Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde.
Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit".
 După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie.
Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!".
 Miracol a şi fost.
 Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?".
O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie.
 S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".
Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta».
 Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".
 
De dincolo de mormânt
 
 Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor.
Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui.
Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze.
Bătrâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
 
 
PUTEREA UNEI RUGACIUNI
 
Cand veti primi acest mesaj sa spuneti o rugaciune... Doar atat trebuie sa faceti. Opriti-va  si spuneti o rugaciune de multumire pentru  toate realizarile, dar si nerealizarile  voastre. Apoi va rog sa trimiteti acest mesaj catre toti prietenii si rudele voastre. Cred ca daca trimiteti aceasta marturisire a credintei cu o rugaciune, cu credinta, veti primi tot ceea ce Domnul Dumnezeul crede ca va este de folos.
Toti avem nevoie de rugaciune !
 
 
"Doamne Dumnezeul nostru, daruieste-le sanatate si-i vindeca pe cei bolnavi, da-le hrana celor infometati, haine si adapost celor ce nu au, libertate celor ce sunt lipsiti de ea, iertare de pacate tuturor. Lumineaza-le Doamne mintea celor ce sunt in examene .
Da Doamne liniste si pace in lume si ne iarta pe noi pacatosii! Intareste-ne in dreapta credinta, alunga de la noi pe vrajmasii cei vazuti si nevazuti.
Daruieste-mi si mie Doamne, tot ceea ce Tu crezi ca-mi este de folos; fie Doamne asa cum voiesti Tu si nu dupa voia mea.
Ca binecuvantat sa fie numele Tau in vecii vecilor,
Amin."
 

Catina si minunile ei

Aloe Vera